TREI POVESTIRI ONIRICE

“Interpretarea viselor – spunea Freud – este calea regală pentru a ajunge la cunoaşterea sufletului”. Fiecare dintre noi a încercat – măcar din când în când, în unele dimineţi când amintirea visului era mai pregnantă – să afle ce anume fapt viitor este prezis de cele visate. Dar, deşi toţi oamenii visează, nu toate visele sunt o predicţie a viitorului. Şi nu ne amintim, la trezirea din somn, tot ceea ce am visat. Am întâlnit pe cineva, o persoană de 60 de ani, intelectuală, cu lecturi şi cu o imaginaţie debordantă, care nu îşi amintea însă visele… “Am visat ceva frumos, astă-noapte. Nu ştiu ce, nu-mi aduc aminte…” Sau: “M-am trezit plângând, am visat ceva urât, dar nu pot spune ce anume…”. Rar, foarte rar, o întâmplare de peste zi, o vorbă aruncată de cineva, o făcea să-şi amintească un fragment de vis, o stare, un obiect care stăruise mai mult în fantasmele nopţii. Cunosc oameni care visează alb-negru şi alţii care aud ori chiar compun simfonii în timpul somnului. Sau persoane pentru care visul este spaţiul în care se pot manifesta plenar în domenii pe care în viaţa de zi cu zi le este teamă să le abordeze. Oameni care îşi “rezolvă” frustările şi complexele în vis. Acesta este şi cazul unei gimnaste care – în urma unui accident – a fost nevoită să renunţe la sportul de performanţă la vârsta de 13 ani (vârsta când vin primele mari succese) şi care se visează adeseori concurând la bârnă – aparatul la care s-a accidentat –, de fiecare dată executând un exerciţiu perfect… Sau cel al unei profesoare de franceză, chiar talentată, care însă nu a reuşit să deprindă secretele limbii lui Shakespeare. Ei bine, nu de puţine ori în vis vorbeşte foarte bine limba engleză, chiar face demonstraţii vorbind cu accent londonez, oxfordian, american etc.
Cea mai veche carte completă a viselor şi a înţelesului lor care a ajuns până la noi a fost compilată de Artemidor din Efes, în secolul II. Dar existenţa ei demonstrează că interes pentru oniromanţie a existat cu mult mai devreme. Cartea a fost tradusă în limba engleză în secolul al şaptesprezecelea (şi acest amănunt spune ceva!) republicată de nu mai puţin de 32 de ori înainte de 1800 (încă un amănunt interesant!) şi folosită de Freud în cercetările lui. De altfel, direct sau indirect, ea continuă să îi influenţeze pe autorii dicţionarelor de vise şi în zilele noastre. Visul, vehicul şi creator de simboluri, este şi un excelent instrument al psihanalizei. Acea cale pentru cunoaşterea sufletului, pe care o reclamă Freud, şi care dublează (ori doar înlocuieşte) calităţile predictive ale visului.
Cât depindem de starea onirică într-o viaţă de om? Cercetările specialiştilor au ajuns la câteva concluzii simple – somnul ocupă o treime din viaţă, iar visele 25% din timpul de somn. Un calcul simplu arată că a douăsprezecea parte din viaţă visăm… Asta fără a lua în calcul reveria diurnă…
Şi acum, câte ceva despre visele relatate în paginile ce urmează. Cele trei “povestiri onirice” sunt chiar visele mele. Primul a fost visat la vârsta de 12 ani şi îl are ca “protagonist” pe bunicul meu, un om extraordinar care mi-a marcat întreaga existenţă. Ca să dau un singur exemplu: la vârsta de cinci ani m-a învăţat să scriu şi să citesc folosindu-se pentru aceasta de un volum imens al “Povestirilor” lui Tolstoi, o ediţie de gală realizată cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la naşterea scriitorului. Tot el a fost primul om care a crezut în “talentul” meu de “scriitor” şi – chiar după moartea lui – m-a îndemnat să cred în mine şi în scrisul meu. La 20 de ani m-am căsătorit prima dată şi, dorindu-mi să fiu o bună gospodină, am renunţat la poezie. Un an şi patru luni mai târziu, cu un copil de trei luni în braţe, divorţam. Credeam că viaţa mea se năruise. Dar n-a fost aşa. Bunicul mi-a apărut în vis şi m-a îndemnat să scriu. În acel an am publicat din nou într-o revistă literară şi tot atunci am participat la primul concurs literar…
Cel de al doilea şi al treilea vis s-au consumat în timpul unei a doua legături. (Din nefericire şi aceasta nereuşită). Bărbatul meu de atunci suferea pentru că eu aveam un copil din prima căsătorie, dar nu aveam şi unul împreună. Copilul acesta devenise o obsesie în viaţa noastră. Iar visele sunt reflectarea acestei obsesii – unul reflectând conflictul legat de absenţa copilului (negerminat, încă – folosesc, evident, o metaforă), cel de al doilea durerea absenţei copilului înălţat la ceruri înainte de a se naşte. Poemul din vis este, de fapt, o Rugăciune.
1.
“Aveam 12 ani. Abia ne întorsesem dintr-o staţiune de munte, eu, părinţii şi cei doi fraţi mai mici. Speram să îmi petrec restul vacanţei «la ţară», la bunici. Însă acolo lucrurile nu mergeau bine. Tata Fănică, bunicul meu, avusese un accident şi paralizase. Aşa că am rămas în oraş. Într-una dintre nopţi, l-am visat… Bunicul meu stătea pe un scaun, la buza deluşorului din grădină. Pe locul acela se afla – în realitate – un cireş uriaş, iar sub rădăcinile lui, săpat în peretele de pământ, beciul. În visul meu însă cireşul nu mai exista. Nici beciul. Era doar o crevasă. Bunicul stătea acolo, la marginea ei, pe un scaun cu spătar, şi îmi vorbea despre viitorul meu. Nu-mi mai aduc aminte exact cuvintele lui. Dar ştiu că a repetat: «Şi nu uita ce te-am învăţat: să scrii şi să citeşti!». A tăcut. Apoi a căzut în crevasa ce se căsca la picioarele lui. Cu tot cu scaun… Mai bine zis, continua să stea aşezat pe scaun şi în timpul căderii. Atunci m-am speriat. Am alergat spre el. Am intrat după el, încurcându-mi picioarele prin buruieni. L-am găsit, în sfârşit, era cu faţa în jos, dar continua să stea ca şi cum ar fi fost aşezat pe scaunul acela albastru, cu spătar. L-am ridicat şi am văzut că în mijlocul frunţii avea înfipt un cuţit. M-a privit cu ochii lui mari şi mi-a spus din nou: «Nu uita ce te-am învăţat!». Şi a mai adăugat: «Eu plec. Să-i spui mamă-tii Aneta că îi voi trimite un semn…». Ştiu că m-am trezit plângând. I-am trezit pe părinţi, speriată, şi le-am spus că a murit Tata Fănică. Era ora 2 noaptea. Au încercat să mă liniştească. Am reuşit să adorm din nou. Dimineaţă, foarte devreme, a sunat cineva la uşă. Era unul dintre unchii mei. «A murit tata» – i-a spus maică-mi. «Când?». «Az’-noapte, la două…» Am mai auzit-o pe mama şoptind: «Să plecăm de aici în altă cameră, să nu se scoale copchila asta. Astă-noapte s-a trezit plângând că a murit bunică-su». Nu am fost la înmormântare. Nici nu am purtat doliu, în anul acela, nu m-a lăsat mama. Câţiva ani mai târziu, s-a surpat beciul, iar cireşul, rămas cu rădăcinile în aer, a căzut şi el. Nu erau însă singurele «predicţii» ale visului meu ce s-au împlinit. De visul acesta mi-am adus aminte 17 ani mai târziu. Murise bunica. Mama Aneta – cum îi spuneam noi. Privindu-i chipul, în biserică, am observat că avea în mijlocul frunţii o rană subţire şi înaltă cât o lamă de cuţit. Semnul de care îmi spusese bunicul…? I-am întrebat pe ai mei ce s-a întâmplat. Nu, nu era urmă de cuţit. Cu câteva săptămâni înainte, tăia lemne, când un ciot a sărit şi a lovit-o în frunte. Ciudat era că pielea pleznită nu se mai prindea la loc, cu toate că rana nu obrintise…”
2.
“Ceea ce vă voi povesti acum nu este un vis oarecare. S-a întâmplat după ce pierdusem o sarcină. Deşi nu mă simţeam bine, am refuzat spitalizarea – am un soi special de claustrofobie: nu suport saloanele de spital. Pierdusem mult sânge, eram slăbită şi, într-un târziu, am adormit. Apoi, în vis, am simţit cum mă cuprinde spaima. Mă aflam în interiorul unui tunel de formă triunghiulară. Cele două laturi superioare erau de un gri închis. Latura inferioară, cea pe care călcam, strălucea, ca şi cum sub ea se aflau mii de lumini. La început, mergeam la pas prin acest tunel, spre capătul lui, unde se zărea o ciudată lumină portocalie. Apoi am început să alerg, din ce în ce mai repede. Auzeam cum în spatele meu mai alerga cineva. Dar dacă întorceam capul, nu zăream pe nimeni. Continuam să alerg, în vreme ce pereţii tunelului se strângeau tot mai mult, apăsându-mi umerii şi capul. Simţeam că mă sufoc. Îmi era frică. Şi atunci… s-a schimbat decorul. Mă aflam în mijlocul unui câmp uscat. Îmi era sete şi mă orbea lumina. Firele de iarbă erau galbene şi uscate. Am găsit lângă mine o hârtie albă. Dar nu aveam cerneală. Cu un fir de iarbă mi-am crestat uşor vena şi apoi l-am înmuiat în sânge, ca pe o peniţă. Am scris o poezie… M-am trezit cu sentimentul că în visul acela am scris poate cea mai frumoasă poezie a mea şi cu tristeţea că nu mi-o voi aminti niciodată. Câteva zile mai târziu, făcând curat în casă, am găsit între pat şi noptieră o hârtie. Pe ea era scrisă, cu cerneală roşie, poezia din vis. Cum anume s-a întâmplat asta, nu voi şti niciodată…”.
3.
“Era în Vinerea Mare. Am scos şi ultimii cozonaci din cuptor şi, fiindcă eram obosită, m-am culcat imediat. Am visat că soacra mea îmi ceruse să fac un tort pentru masa de Paşte. I-am zis că nu cred să fie o idee bună, dar fiindcă mi-a cerut asta, voi face şi un tort. Am scos blatul din cuptor şi l-am tăiat în două. Dar în interiorul blatului coca se copsese sub forma unui foetus… Soacra mea l-a văzut. Mi-a spus că e un semn şi m-a învinuit că nu vreau să-i aduc nepoţii pe lume. Este adevărat că în perioada aceea nu mă înţelegeam prea bine cu fiul ei. Câteva luni mai târziu, când am rămas însărcinată, am vrut să fac avort. Dar mi-am adus aminte de visul acela şi am renunţat. Am făcut chiar eforturi să păstrez sarcina, care mi-a pus probleme chiar din prima lună. Copilul însă nu s-a mai născut, ci l-am pierdut în urma unii avort spontan. Nici legătura mea cu el nu a mai durat mult după întâmplarea aceea. Şi atunci m-am gândit că poate nu interpretasem bine visul…”

de Simona Lazar