TREI POVESTIRI ONIRICE

“Interpretarea viselor – spunea Freud – este calea regală pentru a ajunge la cunoaşterea sufletului”. Fiecare dintre noi a încercat – măcar din când în când, în unele dimineţi când amintirea visului era mai pregnantă – să afle ce anume fapt viitor este prezis de cele visate. Dar, deşi toţi oamenii visează, nu toate visele sunt o predicţie a viitorului. Şi nu ne amintim, la trezirea din somn, tot ceea ce am visat. Am întâlnit pe cineva, o persoană de 60 de ani, intelectuală, cu lecturi şi cu o imaginaţie debordantă, care nu îşi amintea însă visele… “Am visat ceva frumos, astă-noapte. Nu ştiu ce, nu-mi aduc aminte…” Sau: “M-am trezit plângând, am visat ceva urât, dar nu pot spune ce anume…”. Rar, foarte rar, o întâmplare de peste zi, o vorbă aruncată de cineva, o făcea să-şi amintească un fragment de vis, o stare, un obiect care stăruise mai mult în fantasmele nopţii. Cunosc oameni care visează alb-negru şi alţii care aud ori chiar compun simfonii în timpul somnului. Sau persoane pentru care visul este spaţiul în care se pot manifesta plenar în domenii pe care în viaţa de zi cu zi le este teamă să le abordeze. Oameni care îşi “rezolvă” frustările şi complexele în vis. Acesta este şi cazul unei gimnaste care – în urma unui accident – a fost nevoită să renunţe la sportul de performanţă la vârsta de 13 ani (vârsta când vin primele mari succese) şi care se visează adeseori concurând la bârnă – aparatul la care s-a accidentat –, de fiecare dată executând un exerciţiu perfect… Sau cel al unei profesoare de franceză, chiar talentată, care însă nu a reuşit să deprindă secretele limbii lui Shakespeare. Ei bine, nu de puţine ori în vis vorbeşte foarte bine limba engleză, chiar face demonstraţii vorbind cu accent londonez, oxfordian, american etc.
Cea mai veche carte completă a viselor şi a înţelesului lor care a ajuns până la noi a fost compilată de Artemidor din Efes, în secolul II. Dar existenţa ei demonstrează că interes pentru oniromanţie a existat cu mult mai devreme. Cartea a fost tradusă în limba engleză în secolul al şaptesprezecelea (şi acest amănunt spune ceva!) republicată de nu mai puţin de 32 de ori înainte de 1800 (încă un amănunt interesant!) şi folosită de Freud în cercetările lui. De altfel, direct sau indirect, ea continuă să îi influenţeze pe autorii dicţionarelor de vise şi în zilele noastre. Visul, vehicul şi creator de simboluri, este şi un excelent instrument al psihanalizei. Acea cale pentru cunoaşterea sufletului, pe care o reclamă Freud, şi care dublează (ori doar înlocuieşte) calităţile predictive ale visului.
Cât depindem de starea onirică într-o viaţă de om? Cercetările specialiştilor au ajuns la câteva concluzii simple – somnul ocupă o treime din viaţă, iar visele 25% din timpul de somn. Un calcul simplu arată că a douăsprezecea parte din viaţă visăm… Asta fără a lua în calcul reveria diurnă…
Şi acum, câte ceva despre visele relatate în paginile ce urmează. Cele trei “povestiri onirice” sunt chiar visele mele. Primul a fost visat la vârsta de 12 ani şi îl are ca “protagonist” pe bunicul meu, un om extraordinar care mi-a marcat întreaga existenţă. Ca să dau un singur exemplu: la vârsta de cinci ani m-a învăţat să scriu şi să citesc folosindu-se pentru aceasta de un volum imens al “Povestirilor” lui Tolstoi, o ediţie de gală realizată cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la naşterea scriitorului. Tot el a fost primul om care a crezut în “talentul” meu de “scriitor” şi – chiar după moartea lui – m-a îndemnat să cred în mine şi în scrisul meu. La 20 de ani m-am căsătorit prima dată şi, dorindu-mi să fiu o bună gospodină, am renunţat la poezie. Un an şi patru luni mai târziu, cu un copil de trei luni în braţe, divorţam. Credeam că viaţa mea se năruise. Dar n-a fost aşa. Bunicul mi-a apărut în vis şi m-a îndemnat să scriu. În acel an am publicat din nou într-o revistă literară şi tot atunci am participat la primul concurs literar…
Cel de al doilea şi al treilea vis s-au consumat în timpul unei a doua legături. (Din nefericire şi aceasta nereuşită). Bărbatul meu de atunci suferea pentru că eu aveam un copil din prima căsătorie, dar nu aveam şi unul împreună. Copilul acesta devenise o obsesie în viaţa noastră. Iar visele sunt reflectarea acestei obsesii – unul reflectând conflictul legat de absenţa copilului (negerminat, încă – folosesc, evident, o metaforă), cel de al doilea durerea absenţei copilului înălţat la ceruri înainte de a se naşte. Poemul din vis este, de fapt, o Rugăciune.
1.
“Aveam 12 ani. Abia ne întorsesem dintr-o staţiune de munte, eu, părinţii şi cei doi fraţi mai mici. Speram să îmi petrec restul vacanţei «la ţară», la bunici. Însă acolo lucrurile nu mergeau bine. Tata Fănică, bunicul meu, avusese un accident şi paralizase. Aşa că am rămas în oraş. Într-una dintre nopţi, l-am visat… Bunicul meu stătea pe un scaun, la buza deluşorului din grădină. Pe locul acela se afla – în realitate – un cireş uriaş, iar sub rădăcinile lui, săpat în peretele de pământ, beciul. În visul meu însă cireşul nu mai exista. Nici beciul. Era doar o crevasă. Bunicul stătea acolo, la marginea ei, pe un scaun cu spătar, şi îmi vorbea despre viitorul meu. Nu-mi mai aduc aminte exact cuvintele lui. Dar ştiu că a repetat: «Şi nu uita ce te-am învăţat: să scrii şi să citeşti!». A tăcut. Apoi a căzut în crevasa ce se căsca la picioarele lui. Cu tot cu scaun… Mai bine zis, continua să stea aşezat pe scaun şi în timpul căderii. Atunci m-am speriat. Am alergat spre el. Am intrat după el, încurcându-mi picioarele prin buruieni. L-am găsit, în sfârşit, era cu faţa în jos, dar continua să stea ca şi cum ar fi fost aşezat pe scaunul acela albastru, cu spătar. L-am ridicat şi am văzut că în mijlocul frunţii avea înfipt un cuţit. M-a privit cu ochii lui mari şi mi-a spus din nou: «Nu uita ce te-am învăţat!». Şi a mai adăugat: «Eu plec. Să-i spui mamă-tii Aneta că îi voi trimite un semn…». Ştiu că m-am trezit plângând. I-am trezit pe părinţi, speriată, şi le-am spus că a murit Tata Fănică. Era ora 2 noaptea. Au încercat să mă liniştească. Am reuşit să adorm din nou. Dimineaţă, foarte devreme, a sunat cineva la uşă. Era unul dintre unchii mei. «A murit tata» – i-a spus maică-mi. «Când?». «Az’-noapte, la două…» Am mai auzit-o pe mama şoptind: «Să plecăm de aici în altă cameră, să nu se scoale copchila asta. Astă-noapte s-a trezit plângând că a murit bunică-su». Nu am fost la înmormântare. Nici nu am purtat doliu, în anul acela, nu m-a lăsat mama. Câţiva ani mai târziu, s-a surpat beciul, iar cireşul, rămas cu rădăcinile în aer, a căzut şi el. Nu erau însă singurele «predicţii» ale visului meu ce s-au împlinit. De visul acesta mi-am adus aminte 17 ani mai târziu. Murise bunica. Mama Aneta – cum îi spuneam noi. Privindu-i chipul, în biserică, am observat că avea în mijlocul frunţii o rană subţire şi înaltă cât o lamă de cuţit. Semnul de care îmi spusese bunicul…? I-am întrebat pe ai mei ce s-a întâmplat. Nu, nu era urmă de cuţit. Cu câteva săptămâni înainte, tăia lemne, când un ciot a sărit şi a lovit-o în frunte. Ciudat era că pielea pleznită nu se mai prindea la loc, cu toate că rana nu obrintise…”
2.
“Ceea ce vă voi povesti acum nu este un vis oarecare. S-a întâmplat după ce pierdusem o sarcină. Deşi nu mă simţeam bine, am refuzat spitalizarea – am un soi special de claustrofobie: nu suport saloanele de spital. Pierdusem mult sânge, eram slăbită şi, într-un târziu, am adormit. Apoi, în vis, am simţit cum mă cuprinde spaima. Mă aflam în interiorul unui tunel de formă triunghiulară. Cele două laturi superioare erau de un gri închis. Latura inferioară, cea pe care călcam, strălucea, ca şi cum sub ea se aflau mii de lumini. La început, mergeam la pas prin acest tunel, spre capătul lui, unde se zărea o ciudată lumină portocalie. Apoi am început să alerg, din ce în ce mai repede. Auzeam cum în spatele meu mai alerga cineva. Dar dacă întorceam capul, nu zăream pe nimeni. Continuam să alerg, în vreme ce pereţii tunelului se strângeau tot mai mult, apăsându-mi umerii şi capul. Simţeam că mă sufoc. Îmi era frică. Şi atunci… s-a schimbat decorul. Mă aflam în mijlocul unui câmp uscat. Îmi era sete şi mă orbea lumina. Firele de iarbă erau galbene şi uscate. Am găsit lângă mine o hârtie albă. Dar nu aveam cerneală. Cu un fir de iarbă mi-am crestat uşor vena şi apoi l-am înmuiat în sânge, ca pe o peniţă. Am scris o poezie… M-am trezit cu sentimentul că în visul acela am scris poate cea mai frumoasă poezie a mea şi cu tristeţea că nu mi-o voi aminti niciodată. Câteva zile mai târziu, făcând curat în casă, am găsit între pat şi noptieră o hârtie. Pe ea era scrisă, cu cerneală roşie, poezia din vis. Cum anume s-a întâmplat asta, nu voi şti niciodată…”.
3.
“Era în Vinerea Mare. Am scos şi ultimii cozonaci din cuptor şi, fiindcă eram obosită, m-am culcat imediat. Am visat că soacra mea îmi ceruse să fac un tort pentru masa de Paşte. I-am zis că nu cred să fie o idee bună, dar fiindcă mi-a cerut asta, voi face şi un tort. Am scos blatul din cuptor şi l-am tăiat în două. Dar în interiorul blatului coca se copsese sub forma unui foetus… Soacra mea l-a văzut. Mi-a spus că e un semn şi m-a învinuit că nu vreau să-i aduc nepoţii pe lume. Este adevărat că în perioada aceea nu mă înţelegeam prea bine cu fiul ei. Câteva luni mai târziu, când am rămas însărcinată, am vrut să fac avort. Dar mi-am adus aminte de visul acela şi am renunţat. Am făcut chiar eforturi să păstrez sarcina, care mi-a pus probleme chiar din prima lună. Copilul însă nu s-a mai născut, ci l-am pierdut în urma unii avort spontan. Nici legătura mea cu el nu a mai durat mult după întâmplarea aceea. Şi atunci m-am gândit că poate nu interpretasem bine visul…”

de Simona Lazar

POVESTEA 2

Omul care nu credea in iubire – o poveste veche
Exista odata, demult, demult, un om care nu credea in iubire. Acesta era un om obisnuit, la fel ca dumneavoastra si ca mine, dar ceea ce-l facea sa fie cu adevarat deosebit era felul sau unic de a gandi: el nu credea ca iubirea exista. Evident, a avut o sumedenie de experiente in incercarea de a gasi iubirea; mai mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sau. Si-a petrecut o mare parte din viata cautand iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost ca aceasta nu exista.
Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor ca iubirea nu este decat o inventie a poetilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face sa creada. El le spunea ca iubirea nu este reala, si deci nimeni nu o poate gasi, oricat de mult ar cauta-o.
Omul nostru avea o inteligenta foarte vie si era foarte convingator. El a citit o gramada de carti, s-a dus la cele mai bune universitati si a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi in orice piata publica, in fata a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternica. El le spunea ca iubirea este ca un drog, te ameteste si te face sa o doresti din nou si din nou, creandu-ti o dependenta de ea. Ce se intampla insa daca nu-ti primesti doza zilnica de dragoste? La fel ca in cazul unui drog, ai nevoie de aceasta doza zilnica.
Le mai spunea ca relatiile dintre indragostiti sunt la fel ca si cele dintre un dependent de droguri si un vanzator de droguri. Cel care are nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are nevoie mai mica de iubire este precum vanzatorul de droguri. Cu cat nevoia de iubire este mai mica, cu atat mai bine poti controla relatia cu celalalt. Aceasta dinamica a relatiilor interumane poate fi vazuta cu ochiul liber, caci in orice relatie exista un partener care iubeste mai mult si un altul care nu iubeste deloc, dar il manipuleaza pe celalalt. Unii oameni profita asadar de pe urma altora, la fel cum un vanzator de droguri profita de pe urma toxicomanilor.
Partenerul dependent, cel care are nevoie mai mare de iubire, traieste tot timpul cu teama constanta ca nu-si va putea asigura urmatoarea doza de dragoste, adica de drog. “Ce ma voi face daca ma va parasi?” Teama il face pe dependentul de iubire foarte posesiv: “Imi apartine!” El devine astfel gelos si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde urmatoarea doza. Furnizorul de drog il poate manipula cum doreste, dandu-i mai multe sau mai putine doze, ori refuzandu-i-le complet. In acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va fi dispus sa faca orice, de teama de a nu fi abandonat.
Eroul nostru a continuat sa le explice ascultatorilor de ce nu exista iubirea: “Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decat o relatie de teama care are la baza controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care sustin ca si-o poarta partenerii? Nu exista asa ceva. In fata reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor si prietenilor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, ca vor trai impreuna, ca se vor iubi si se vor respecta reciproc, ca vor fi aproape unul de celalalt, la bine si la rau. Ei promit sa se iubeasca si sa se respecte reciproc, si culmea este ca ei chiar cred in aceste promisiuni, menite parca sa fie incalcate. Imediat dupa casatorie, la numai o saptamana sau o luna, amandoi incep sa-si incalce promisiunile facute.
Totul se reduce la un razboi al controlului, la cine reuseste sa manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri si cine toxicomanul… Dupa numai cateva luni, respectul pe care si l-au promis initial cei doi a disparut. In urma lui nu au ramas decat resentimente, otrava emotionala, rani reciproce, care cresc treptat, pana cand iubirea nu mai exista deloc. Ei raman totusi impreuna, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor critici si pareri. Unde se mai poate vorbi insa de iubire?”
El le-a mai spus ca a vazut multe cupluri in varsta care au trait impreuna 30, 40 sau 50 de ani, si care erau foarte mandre ca au trait atata vreme impreuna. Dar cand vorbeau despre relatia lor, tot ce spunea era: “Am supravietuit casniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regula, femeia era cea care ceda si decidea sa indure suferinta. Oricum, persoana care avea vointa mai puternica si nevoi mai putine castiga razboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. “Ea este a mea”. “El este al meu”.
Si astfel eroul nostru a continuat sa peroreze despre motivele pentru care nu credea ca exista iubire. El le-a mai spus oamenilor: “Eu am trecut prin toate acestea. De acum nu voi mai permite nimanui sa imi manipuleze mintea si sa imi controleze viata in numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, si el a convins multa lume prin cuvintele sale. Iubirea nu exista.
Intr-o buna zi insa, eroul nostru se plimba prin parc. El a vazut acolo, asezata pe o banca, o fata frumoasa care plangea. Vazand-o cum plange, s-a simtit curios. De aceea s-a asezat langa ea si a intrebat-o daca poate s-o ajute cumva. Va puteti imagina surpriza lui cand ea i-a spus ca plange pentru ca iubirea nu exista. “Uimitor, i-a raspuns el, o femeie care crede ca iubirea nu exista!” Evident, a dorit sa afle mai multe despre ea.
-De ce spui ca iubirea nu exista? a intrebat-o el.
-Ei, e o poveste lunga, i-a raspuns ea. M-am casatorit de cand eram foarte tanara, cu toata iubirea, cu toate acele iluzii, plina de speranta la gandul ca imi voi imparti viata cu acel barbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect, credinta si am intemeiat o familie. Dar in curand totul s-a schimbat. Eu am fost sotia credincioasa, care avea grija de copii si de casa, in timp ce sotul meu a continuat sa se ocupe de cariera. Pentru el, imaginea si succesul erau mai importante decat familia noastra. A incetat sa ma mai respecte, la fel cum am incetat si eu sa-l mai respect. Am inceput sa ne certam, iar la un moment dat am descoperit ca nu-l mai iubesc, la fel cum nici el nu ma mai iubeste pe mine.
Dar copiii aveau nevoie de un tata, asa ca am preferat sa raman alaturi de el si sa fac tot ce imi sta in puteri ca sa-l suport. Acum copiii au crescut si au plecat. Nu mai am nici un motiv sa raman alaturi de el. Intre noi nu exista respect sau bunatate. Stiu insa ca daca imi voi gasi pe altcineva, va fi la fel, caci iubirea nu exista. Nu are nici un sens sa caut ceva ce nu exista. De aceea plang.
Intelegand-o perfect, el a imbratisat-o si i-a spus:
-Ai dreptate, iubirea nu exista. Noi cautam iubire, ne deschidem inimile si devenim astfel vulnerabili. In locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne raneste, chiar daca suntem convinsi ca ne vom putea detasa. Oricate relatii am avea, acelasi lucru se petrece din nou si din nou. De ce sa ne mai obosim sa cautam iubirea?
Cei doi gandeau la fel, asa ca s-au imprietenit rapid. Intre ei s-a creat o relatie frumoasa. Se respectau reciproc si nu s-au dezamagit niciodata. Pe masura ce relatia avansa, ei deveneau din ce in ce mai fericiti impreuna. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu incerca sa il controleze pe celalalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a continuat astfel sa se aprofundeze. Le placea sa fie impreuna, caci viata li se parea mult mai amuzanta astfel. Cand nu erau impreuna, ceva lipsea din viata fiecaruia dintre ei.
Intr-o zi, pe cand era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudata: “Hm, poate ca ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzatia atat de diferita de ceea ce simteam inainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirma religia, caci nu ma simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia sa aiba grija de mine, nu imi vine sa-mi vars frustrarile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atat de bine impreuna. Ne bucuram fiecare de prezenta celuilalt. Eu respect felul in care gandeste ea, felul in care simte. Nu ma simt deloc stanjenit alaturi de ea, nu ma agaseaza niciodata. Nu ma simt gelos cand este cu alti barbati. Nu simt invidie atunci cand are succes. Poate ca iubirea exista totusi, dar este altceva decat cred oamenii.
De-abia astepta sa ajunga acasa si sa-i spuna de ideea ciudata care i-a trecut prin cap. Nici nu a inceput insa bine sa vorbeasca si ea i-a luat vorba din gura:
-Stiu exact ce vrei sa spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu mult timp in urma, dar nu am vrut sa-ti spun, caci stiam ca nu crezi in iubire. Poate ca iubirea exista totusi, dar nu este ceea ce credeam noi ca este.
Cei doi s-au decis sa devina amanti si sa traiasca impreuna, si au ramas uimiti sa constate ca lucrurile nu s-au inrautatit in nici un fel. Au continuat sa se respecte reciproc, sa se sprijine unul pe celalalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar si cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, caci erau atat de fericiti.
Inima barbatului era atat de plina de iubirea pe care o simtea, incat intr-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele si a descoperit una care era incredibil de frumoasa, iar inima lui era atat de plina de iubire incat steaua a inceput sa coboare si s-a asezat in palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectiva. Era extrem de fericit, si de-abia astepta sa se duca la iubita lui si sa-i daruiasca steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Cand el i-a daruit insa steaua, femeia a simtit un moment de indoiala; iubirea lui era prea coplesitoare, si atunci steaua a cazut la pamant si s-a spart intr-un milion de cioburi.
Si uite-asa, am ajuns iarasi la un barbat batran, care colinda lumea si tine discursuri despre faptul ca iubirea nu exista. Acasa la el, o femeie in varsta, dar inca frumoasa, isi asteapta barbatul si isi plange amarul pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipa in mana, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de indoiala. Aceasta este povestea celui care nu credea in iubire.
Cine a comis greseala? Puteti ghici? Greseala i-a apartinut barbatului, care a crezut ca ii poate darui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decat propria lui fericire, iar greseala lui a fost ca a renuntat la ea si a asezat-o in mainile ei. Fericirea nu vine niciodata din afara noastra. El era fericit datorita iubirii care tasnea din inima lui. Ea era fericita datorita iubirii care tasnea din inima ei. Cand el a facut-o insa pe ea responsabila pentru fericirea lui, ea a spart steaua, caci nu putea fi responsabila pentru fericirea lui.
Indiferent cat de mult il iubea femeia, ea nu il putea face fericit, caci nu avea de unde sa stie ce era in mintea lui. Ea nu putea sti care sunt asteptarile lui, caci nu ii cunostea visele.
Daca veti proceda la fel, luindu-va fericirea si punand-o in mainile unei alte persoane, mai devreme sau mai tarziu ea se va sparge, la fel ca si steaua din poveste. Fericirea se naste in interior si este rezultatul iubirii dumneavoatra, sunteti unicul responsabil pentru ea. Si totusi, atunci cand mergem la biserica, primul lucru pe care il facem este schimbul de inele. Noi ne punem steaua in palma celuilalt, asteptand ca el (sau ea) sa ne faca fericit(a), si invers. Nu conteaza cat de mult iubiti pe altcineva; nu veti putea fi niciodata cel care doreste celalalt sa fiti.
Aceasta este greseala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun inceput. Noi ne bazam fericirea pe celalalt. Din pacate, lucrurile nu merg in acest fel. Noi ne facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, dupa care ne miram ca am esuat.
Psiholog Dr. Aurelia Moraru

POVESTEA 1

Existã o poveste fãrã nici un copil care sã o rosteascã în paşii lui spre visare, o poveste pentru oameni ca noi, mereu grãbiţi sã realizãm nimicuri, sã recreãm valori şi sentimente, mereu alergând pe drumuri individuale…O poveste ce nu începe cu “a fost odatã ca niciodatã” ci, “ a fost dintotdeauna un om…”
A fost dintotdeauna un om ce nu s-a bucurat de sãrbãtori pentru simplul fapt cã nu credea în ele. Nu a reuşit nimeni sã-l convingã ca Iisus s-a nãscut. Sau cã Moş Nicolae şi Moş Crãciun existã. Sau cã Noul An e un prilej de sãrbãtoare.
A fost dintotdeauna un om ce nu s-a dat în lãturi în a celebra dupã datinã Sfântul Crãciun şi Noul An, sacrificând oricât pentru ca oamenii din jurul lui- familie, rude, prieteni, cunoscuţi şi strãini- sã se bucure de bucate preparate cu drag, de bãuturi cu gust ales, de muzicã şi de dans, dar mai cu seamã de plãcerea de a sta împreunã la o taclalã.
A fost dintotdeauna un om ce se regãseşte în fiecare dintre noi. Sunt ani în viaţa noastrã când nu mai ne dorim nimic de sãrbãtori decât sã dormim, când nu mai muncim nimic pentru masa de Crãciun şi de revelion, când bradul fie nu mai are rost sã îl avem, fie îl cumpãrãm gata împodobit. Sunt alţi ani când ne trezim în zori spre a pune coca pentru cozonaci, când plecãm la colindat cãtre pãrinţii, cãtre prieteni, când ne gãtim cu fast şi emoţie pentru petrecerea de revelion.
A fost dintotdeauna un om ce te priveşte. De fiecare datã nu îţi spune nimic. Doar îţi lasã-n palmã o oglindã, puţin zgâriatã, puţin prãfuitã. Iar abia atunci când simţi cã ceva îţi lipseşte, abia atunci amintindu-ţi de ea, te priveşti. Şi în acel moment realizezi ce ai uitat sã faci, sã simţi, sã trãieşti.
A fost dintotdeauna un om ce te aşteaptã sã-i scrii, sã-i zâmbeşti, sã-i spui despre tine, despre lumea ta, despre visele şi credinţele tale.
A fost dintotdeauna un om ca tine…
Povestea se încheie aici, fãrã învãţãminte, fãrã eroi. Dar te lasã pe tine sã o continui. Sã îi spui despre omul care eşti tu în luna decembrie, când timpul te aşeazã între credinţã şi civilizaţie şi între tradiţie şi filosofia unui nou început.
Somn uşor, în visul tãu sã pãtrundã gândul înţelept şi bun, iar în urmãtoarea zi sã ai lumii ce povesti…!
redactor: Anca Pepelea in LifeStyle